Senzor către linia frontului
Aprilie 2008
Mi-am spus că o voi lua pe calea ușoară. Eram supraponderal și nu-mi doream ca asta să continue, aveam nevoie de adrenalină, nu-mi plăcea prea mult școala și terminasem un liceu tehnic. Mi-am tot spus că nu-s pregătit pentru a urma o facultate, că nu-s suficient de bun pentru asta. Vocile din copilărie îmi tăiau aripile dintotdeauna.
În ultimul an de liceu am simțit presiunea celorlați asupra mea, veneau mereu întrebări către mine. Ce vreau să fac mai departe? Spre deosebire de mulți alții din această categorie de vârstă, unii pregătiți deja pentru o admitere la facultate sau cu o traiectorie deja bine definită de ei sau de părinții lor, eu.. eu nu știam ce să fac.
Știam doar unde este centrul de recrutare al Cercului Militar, vizitam des un prieten în acea zonă. Mi-am pregătit bine dosarul, mi-am luat inima în dinți și am deschis poarta veche, grea, dintr-un lemn care intuiam că prinsese perioada interbelică. Înăuntru mă aștepta un domn masiv, mustăcios care a fost mai prietenos decât mă așteptam. Mirosul de liliac de afară aici cădea la podea, aerul era stătut și pe razele strecurate ale soarelui, plutind, vedeai milioane de particule de praf. Mi-a dat să completez multe formulare și mi-a spus: O să te sunăm noi!
Am plecat foarte entuziasmat de acolo cu gândul că voi fi militar, că-mi voi ajuta patria și neamul, am așteptat zile lungi telefonul lui.. dar n-a mai venit nicicând. Cred că am dat numărul de telefon greșit. De fapt trecusem prin ceea ce avea să fie prima mea respingere oficială, rece.
Aprilie 2026
Zona în care actualmente trăiesc, muncesc și alerg este o zonă prietenoasă zborului, deși nu face parte din patria mea. Pe o rază de 35km se regăsesc 3 baze militare de aviație, 1 fabrică de elicoptere militare Airbus și încă un mare centru logistic Airbus. Astfel că, pe cer poți vedea zilnic Eurofightere înfierbântând motoarele cu reacție și trecând la viteze amețitoare prin văzduh, Airbus-uri A300, A310 sau A330 toate militare, făcând manevre amețitoare și de necrezut pentru niște avioane de sute de tone sau celebrul Airbus Beluga XL, marele avion cu gabarit depășit, tare vânat și el de lentilele pasionaților, atât cele din interiorul aparatelor foto de mii de euro cât și cele din interiorul ochiul uman, de neprețuit.
În drum spre spital aud huruiala a două Eurofightere și le caut cu privirea pe cerul însorit, le găsesc și imediat după aceea aud lupta elicelor cu vântul a unui elicopter de salvare care se pregătește să aterize pe heliportul spitalului. Eram aproape de intrarea în spital, aproape de tura de după amiază. La intrare, două ambulanțe așteptau goale cu toate ușile deschise și port-targa coborâtă, semn că pacienții pe care i-au adus erau în stare gravă și colegii paramedici s-au grăbit să-i încredințeze în unitatea de primiri urgențe. Un camion de terapie intensivă își aștepta și el pacientul pentru a fi transferat la un spital mai mare sau poate mai competent.
M-am grăbit către vestiar, știam că e nevoie și de mine. Mi-am făcut o cruce și mă îndreptam către secția mea, unitatea de primiri urgențe. Mereu îmi fac o cruce înainte de gardă, e felul meu de a primi curaj și forță, iar după gardă, pentru mulțumire că nu m-au îngenunchiat cazurile, emoțional, fizic.
Am dus mâna către senzorul care deschide ușa către UPU și auzeam deja pacienți gemând, monitoare bipăind pe tahicardii sau hipertensiune, un aparat de ventilație neinvazivă care atrăgea atenția asupra presiunii mari și vocile colegilor. Știam că de îndată ce ușa se va deschide nu voi mai avea scăpare până când următorul coleg va traversa prin aceleași emoții și va deschide ușa la sfârșitul turei mele.
Tura a început. Pe holuri erau pacienți înșirați, toate încăperile erau pline. Paramedicii ieșeau cu sudoare pe frunte dar împăcați că au reușit să predea încă un pacient, bătrânica cu Alzheimer în scaun cu rotile (primește un articol dedicat) care striga „Hallo?!” la fiecare 25 de secunde, pacientul care lupta cu aparatul de ventilație pentru încă o gură de aer, doamna relativ tânără și impacientată cu o ușoară hipertensiune arterială, un bebeluș care răcnea, sânge curgând din vârful unui pansament, o ploscă trecând în viteza lăsând un miros de urină stătută și infectată, aer închis, haos și vocile colegilor: „Bine ai venit, Gabriel!”
Așa începe aproape fiecare tură în prima linie a frontului civil de luptă cu boala, cu neputința, cu accidentele sau cu greșelile de o viață.