Vise, visuri și viața
În urmă cu câțiva ani am descoperit un om, pacient suferind de boala Lyme, care și-a concentrat toată energia creată de frica morții în a-și schimba viața prin sport. A decis că are nevoie de mișcare, nutriție și readaptarea stilului de viață, în ataș având tratamentul medical alopat. Iar frica de moarte l-a determinat să-și părăsească cotidianul, și-a construit un bucketlist, o listă a dorințelor de îndeplinit înainte de moarte, și-a dat un timp limită de 4 ani și a decis să facă tot posibilul să îndeplinească toate dorințele înainte să-i expire timpul. Cei 4 ani sau să se scurgă nisipul din clepsidra vieții.
A ajuns să învingă boala, să-și schimbe radical viața, să conducă un business de succes, să facă lucruri cu adevărat unice, să alerge sute de zile consecutiv și să ajute la salvarea de la depresie, sinucidere sau alte neplăcute a zeci sau sute de oameni. Frica lui a avut un impact grozav în jurul lui. Valurile au ajuns în toată lumea și bine a făcut.
M-a inspirat tare. Mă aflam într-un moment de platou al vieții, simțeam că merg liniar, monoton, că plutesc zilnic în derivă. Mă omora psihologic rutina zilelor, iar crearea unei liste de dorințe, fără a avea frica morții pregnantă, strălucea ca un far pe coastă. Și am urmat planul, mi-am creat o listă cu 50 de elemente și am luat-o cu pași mici către tăierea dorințelor de pe ea.
Voi povesti aici despre câteva dintre visurile mele, cele care au impact atât în lumea medicală cât și în sufletul meu. Primele două au legătură directă cu viața dar din două direcții complet diferite, una naturală și una fiziologică. Cea din urmă este despre moștenire.
Nașterea. Îmi doresc să particip la nașterea unui copil, la transferul lui din confortul și binele din burtica mămicii lui cuptor către frumoasa lume în care ne aflăm. Îmi doresc să fiu persoana care înlesnește asta și reușește transferul în siguranță. În timpul creșterii mele profesionale din școală nu am ajuns într-o sală de nașteri deoarece am ales cu încăpățânare Urgența, iar și iar. Singura naștere la care am asistat de la început până la sfârșit a fost cea a fiului meu, dar atunci am dezbrăcat toată îmbrăcămintea și cunoștințele medicale avute și am preluat punctul zero din timeline-ul de tată, cu bărbăție și stare pre-sincopală. N-am putut să gândesc rațional în sala de nașteri, am fost acolo pentru soția mea și atât. Am așteptat împreună momentul. Bine, eu l-am așteptat. Ea l-a creat.
Apoi.. în Urgența de la pediatrie m-am întâlnit foarte des cu proaspăt nou născuți sau prematuri, câteodată și cu mamele lor, dar cumva am ratat mereu momentul nașterii. Îmi aduc aminte de o mămică care a născut în timp ce micționa, iar fătul, în cădere, a suferit un traumatism cranio-cerebral. În WC. Pruncul era proaspăt, avea sub o oră de aer pământesc în plămâni, mirosea a creație și urla deja fără oprire. Mama era în șoc, nu acceptase încă nașterea fără durere și chin, pur și simplu i se întâmplase.
Dar tot n-am participat la actul nașterii, fizic, cu mâinile pe bebe-ul care dorește să schimbe lumea din jurul lui.
În direcția asta am participat la un training despre naștere fiziologică și particularități medicale de care e nevoie să ții cont. Cursul a fost ținut de o hebamă (also known as doulă) celor de la Ambulanță. M-am strecurat și eu acolo ca un impostor și bine am făcut. Ne adusese o placentă reală, relativ proaspată pe care am putut să o întoarcem pe toate părțile. Am avut contact cu un manechin care simula extraordinar nașterea în toate formele ei posibile, cu sau fără probleme. Am urmărit cu atenție fiecare etapă și am participat conștiincios de parcă viața mea ar depinde de acele acumulări de cunoștințe. Și totuși, viața cuiva ajunge să depindă de tine.
Resuscitarea este al doilea punct pe lista de dorințe ce are legătură cu viața. Și acum aud întrebarea: - Gabriel, dar tu în Urgență resuscitezi des, ce mai vrei? Da. Așa e! Am trecut prin nenumărate resuscitări, copii, adulți, oameni ai străzii, prinți de cartier, oameni ai satului, nou născuți. Am resuscitat chiar și un pacient în vârstă de 99 de ani. Aparținătorii își doreau maximă terapie pentru străstrăbunicul lor. Cu toate acestea, mă simt începător de fiecare dată când se anunță o resuscitare în pre-spital sau se degradează starea vreunui pacient pe care-l am deja în îngrijire. Simt că n-am învățat nimic sau că sunt total nepregătit pentru rolul pe care-l proiectează aparținătorii omului fără puls de pe targa noastră.
Dar dorința mea nu este despre situația în care deja îmbrac rolul de salvator, ci de atunci când sunt omul potrivit la locul potrivit. Îmi doresc să mă împiedic de o situația dificilă în care să reușesc singur să salvez viața unui om. Nicicând nu-mi doresc ca cineva să pățească o întâmplare amenințătoare de viață, Doamne ferește! Dacă nu s-ar mai întâmpla asta niciodată, aș accepta cu ușurință să nu-mi îndeplinesc visul. N-ar fi mare bai. Dar dacă se întâmplă urgența în fața mea, vreau să fiu apt să pot stoarce totul din puținul pe care l-aș avea la îndemână. Îmi tare doresc să fiu de ajutor atunci când este cu adevărat nevoie. Poate asta ar contribui la ștergerea din păcatele proprii.
Cea din urmă este despre dezvoltare și creștere. Visez să contribui la ecosistemul medical românesc, să aduc ceva bun, ceva nou, să schimb ceva, să revoluționez în bine, să micșorez distanța dintre pacient și instituția medicală, să facilitez învățarea fără oprire a colegilor de breaslă, să cresc împreună cu toții și să rămână ceva bun în urma noastră. Mai mult decât sănătatea pacienților, îmi doresc și sănătatea sistemului și a personalul medical, atât emoțională cât și fizică.
Și cu pași mici lucrez și aici. Primul proiect este acest newsletter. Următorul, în schimb, îmi provoacă teamă. Este uriaș, dar nu imposibil. Știu că voi ajuta oamenii, dar înainte de asta sunt nevoit să stau ascuns cu nasul în cercetare. Și-n același timp, să-mi măresc șansa de a aduce pe lume un om și a-l salva pe altul. Cam atât.
Tu la ce visezi?