Bătrânica și metronomul
Vă mai aduceți aminte de doamna din scaunul cu rotile ce completa pictura unei zile obișnuite la Urgențe? Cea care striga la fiecare 25 de secunde Hallo?! și privea prin tine de parcă ai fi fost transparent. Ei bine, i-a venit rândul. Din păcate nu o pot scoate din memorie deoarece ne reîntâlnim destul de des, deși niciunul dintre noi nu-și dorește asta. Chiar dacă ea m-a uitat la fiecare 30 de secunde, tot o iert.
Am întâmpinat multe provocări atunci când am ales să decolez dintr-un UPU exclusiv pediatric și să aterizez într-unul multidisciplinar. Dar este o decizie pe care nu o pot regreta conștient. Am învățat atât de multe, am descoperit cu totul alte tablouri clinice și cel mai important, am cunoscut patologie nouă. Complet nouă, genul acela de experiență care te întoarce cu nasul în cărți, iar când descoperi că-ți lipsesc cărțile despre medicina adulților (copiii mai mari, adică), cu nasul în librării și biblioteci. Bine, și anticariate, unde trebuie să recunosc, am o problemă. Nu mă pot abține! Dar asta e o altă boală..
Una dintre noile provocări a fost demența și pacienții care suferă de dumneaei deși ei nici măcar nu știu asta.
Ce știam până în acest moment? Știam că dacă-i zici cuiva în sens peiorativ că e dement îl jignești insinuând că este nebun, nechibzuit ori necugetat. Și nu avea mereu legătură cu facultățile mintale, ci mai degrabă cu școala vieții. Despre Alzheimer cunoșteam mai multe, în schimb. Știam că te face să uiți fețele oamenilor sau unde îți lași lucrurile. Atât. Deși asta cu uitatul lucrurilor li se întâmplă și celor sănătoși, că dezorganizarea sau calitatea de împrăștiat nu-i o boală (recunoscută). Pentru a o mia oară, mamăă, eu cunosc poziția exactă a fiecărui obiect aflat într-un morman care pare oarecare.
Apropo de copilărie, micuții pot suferi și ei de demență. 1 din 2900 de copii se naște așa, iar tratamentul este, de obicei, simptomatic, urmând ca mai mult de jumătate dintre nefericiții posesori ai bolii să devină îngeri înainte de a deveni adulți. Sunt peste 100 de boli genetice care pot cauza demența infantilă, dar eu nu am întâlnit niciuna în cei 13 ani de urgență. Pentru mai multe informații pe tema dată puteți cerceta sursa din care m-am documentat și eu. Pe această cale mă simt nevoit să le cer iertare colegilor din neurologie pentru superficialitatea cu care am tratat subiectul. Dar scopul e altul acum.
În Unitatea de primiri Urgențe unde-mi desfășor actualmente activitatea este locul unde am cunoscut-o atât pe bunica Margit cât și boala Alzheimer care i-a declanșat demența și senilitatea. Doamna Margit e trecută de 70 de ani și este extraordinar de fâșneață, silențioasă în punerea în aplicare a unui plan malefic de evadare și foarte îndrăzneață. Tot ea e cea care atunci când se plictisește sau nu primește atenție strigă ca din gură de șarpe, fără încetare și cu precizia unui metronom, la fiecare 25 de secunde: Hallo?!
Iar acest Hallo?! ar putea fi doar un salut dar nu este, nu, nu. Vedeți semnul acela de întrebare? Este subtil. Ea te întreabă: -Hallo?!, nu te salută, nu-ți atrage atenția. Te întreabă cu mult subînțeles ce faci de nu-i oferi atenție. Și atât îți trebuie să nu-i răspunzi, că atât intensitatea strigătului cât și decibelii produși de acesta se întețesc și devin ca un cântec cu care te-ai trezit în minte, de nicăieri, cântec pe care ajungi să-l fredonezi ore întregi. Dar și dacă-i răspunzi ai căzut într-o altă capcană, una care te ține captiv până îți povestește ceva din tinerețea ei, îi spui unde o așteaptă soțul ei (decedat de mult timp) sau îi cauți șosetele cu care este deja încălțată. De mai multe ori.
Bunica Margit ajunge în Urgențe pentru că nici personalul medical de la centrul de îngrijire vârstnici nu mai poate cu ea, iar afecțiunile cu care blânda băbuță vine sunt din ce în ce mai variate o dată cu trecerea anilor. Ba se împiedică și se lungește pe covor, ba se scarpină în nas până șiroiește o cascadă de epistaxis, ba nu-și înghite pastilele și începe să aibă tulburări neurologice care sunt cu foarte mare ușurință confundate cu semne premergătoare unui accident vascular cerebral, ba o unghie ruptă, orice. Atât le trebuie colegilor din azil să sune la 112. Chiar și așa, orice ar fi avut sau pățiț, până acum nu a fost ceva serios și nici amenințător de viață.
Îngrijirea ei medicală în unitatea noastră dureaza de obicei maxim o oră, dar abia după aceea începe after party-ul. Nu o poți externa deoarece, evident, nu ar ajunge singură acasă, cine știe de pe unde ar trebui să o scoți. Astfel că, e nevoie să așteptăm o ambulanță de transport. Iar aceasta va veni azi sau în 5 zile lucrătoare. 🙂
Nu ne rămâne decât să-i găsim activități pe gustul ei sau să ne plantăm lângă ea să o păzim să nu fugă sau să interacționeze prea intim cu alți pacienți. Câteodată scăpăm ușor cu un ziar sau o integramă; dacă are chef, ai câștigat 15 minute. Altădată, desfășurăm două feșe de tifon și o rugăm să le ruleze la loc. Problema e că s-a perfecționat deja în rulat și le termină pe amândouă în maxim 5 minute. Mai funcționează să-i dai un creion și o foaie albă, câteodată mai și desenează.
Atunci când are dor de ducă, în schimb, păzea, nimic nu-i stă în cale. O clipă dacă ai scăpat-o din vedere și deja părăsește secția cu o viteză de găinușă căreia îi dai drumul dimineața în natură. Stă în scaun cu rotile și ca să nu se ridice în picioare îi este legată o funie peste coapse, frânele sunt blocate și este supravegheată. Te-ai întors cu spatele iar în secunda doi auzi frânele deblocându-se, iar pașii mici împing fotoliul rulant către o ieșire oarecare. Ea nici nu știe măcar încotro se află ieșirea, draga de ea, dar tot pleacă.
O dată, când am avut secția plină și câteva urgențe ce ne-au ținut pe toți ocupați, am fost nevoiți să legăm scaunul cu roțile de balustrada de sprijin ca nu cumva să fugă. Știi ce făcea? Îți făcea semn să vii, cu degetul, ca în filme, suav. Te apropiai naiv crezând că are nevoie reală de ceva. Daaaar surpriză, ea îți șoptea la ureche complotativ: Știi de ce nu funcționează căruciorul ăsta? Fă ceva, nu te uita la mine așa!
Slavă Domnului că nu s-a întâmplat niciodată nimic grav. Se mai întâmplă să plece pacienți prin spital și să-i descoperi după miezul nopții în subsol, accidental, sau să-i găsească poliția prin vreun tufiș rătăciți prin oraș. Zilnic găsim ceva nou de povestit la raportul de tură. Anul trecut un bătrânel a fost dat dispărut. Au fost implicate dispozitive de căutare, câini, zeci de voluntari, poliție, pompieri, scafandrii, elicopter, iar acțiunea a durat o săptămână. Bătrânel nostru a fost găsit flămând, însetat pe un câmp de rapiță mirosind florile.
La final, toată lumea e fericită. Bătrânelul că și-a mirosit florile, noi din urgență că a venit ambulanța de transport, voluntarii că l-au găsit pe tovarăș în viață, teafăr, iar bunica Margit că a mai povestit și ea cu tineretul de la Urgență.